„𝑻𝒂𝒕𝒂 𝒎𝒊-𝒂 𝒔𝒑𝒖𝒔 𝒄𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒄𝒖𝒎𝒑𝒂̆𝒓𝒂𝒕 𝒄𝒆𝒍 𝒎𝒂𝒊 𝒔𝒄𝒖𝒎𝒑 𝒈𝒓𝒂𝒋𝒅 𝒅𝒊𝒏 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂”. 𝑷𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒅𝒊𝒓𝒆𝒄𝒕𝒐𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒋𝒖𝒏𝒔𝒂̆ 𝒄𝒂𝒃𝒂𝒏𝒊𝒆𝒓𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝑴𝒖𝒏𝒕̦𝒊𝒊 𝑭𝒂̆𝒈𝒂̆𝒓𝒂𝒔̦

„Dau o ciorbă, apoi vorbim!” Cam așa a sunat răspunsul Ioanei Popa, cabaniera de la „Suru”, la salutul de bun găsit.

Din mica bucătărie a cărei ușă dă în terasa cabanei, apare o strachină din lut smălțuit, plină cu ciorbă aburindă, însoțită de felii de pâine și ceapă roșie. Mirosul mâncării se combină cu cel de cetină și de fum și deja știu că bolul cu ciorbă o să răsfețe rapid papilele gustative, domolind foamea unui drumeț care tocmai coborâse din Creastă și lansase comanda încă din pragul cabanei.

Între Ioana Popa de acum cinci ani, aranjată la patru ace, cum îi șade bine unei directoare de vânzări, și Ioana „de la Suru”, așa cum este cunoscută astăzi în lumea montaniarzilor, este drum lung. O cale anevoioasă pe care singură și-a ales-o în ciuda oricărei logici.

La Suru ajungi pe poteca „punct roșu” care pleacă din Sebeșul de Sus, străbătând Valea Moașei, poate printre puținele văi sălbatice ale Munților Făgăraș. Astfel de peisaje, încă bogate în vegetație și cursuri de apă, devin tot mai rare, pe măsură ce construcțiile avansează spre poalele munților, deși, în nenumărate cazuri, fauna și flora sunt puse în pericol.

Tot din Sebeș pleacă poteca istorică, marcată „triunghi roșu”, care străbate Piciorul Moașei, conducând călătorul prin păduri umbroase, până la luminișul în care, la 1940, a fost clădită vechea cabană.

Mai există o potecă dinspre Avrig, peste podul Jibrii, trecând prin Izvorul Florii, cu urcare mai domoală spre Muchia Moașei, sau o alta, din traseul de Creastă, accesibilă celor care știu că drumețiile montane sunt mai mult decât o simplă plimbare în parc.

Ioana Popa a ajuns la Suru printr-un joc al sorții, într-un concediu de odihnă care avea să-i schimbe viața: „Cabana mi-a plăcut enorm. A fost dragoste la prima vedere și în aceeași zi am aflat că era de vânzare. Totul s-a petrecut acum 10 ani, pe vremea când eu chiar nu aveam ceva al meu. Și, oricum, habar n-am avut pe atunci în ce m-am băgat.”

Așa se face că eventualul apartament pe care urma să-l cumpere în Sibiu, a luat forma unei cabane la 1450 de metri altitudine pe Muchia Moașei din Munții Făgăraș, achiziționată cu nonșalanța pe care mai toți tinerii o au.

Cum era de așteptat, decizia Ioanei nu a fost privită cu ochi buni de familie: „Aici au fost grajdurile vechii cabane, cea care a ars în 1996. Tata mi-a spus că am cumpărat cel mai scump grajd din România.”

Cum supărările părinților nu durează mult, tatăl Ioanei, fost inginer în construcții, a pus osul la treabă: „A muncit enorm pentru a construi ceea ce vedeți astăzi. Gândiți-vă că totul trebuie urcat aici, în vârful muntelui, de la un simplu cui, la saci cu ciment. A fost o mobilizare totală din partea familiei. În concediul de odihnă veneam la muncă.”

Absolventă a Colegiului Național Brukenthal din Sibiu, Ioana Popa și-a continuat studiile la Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj, în specializarea Studii Europene. De aici, a ajuns la Münster, în Germania: „După doi ani, am urmat un program internațional cu dublă specializare. Vorbeam limba germană fluent și asta m-a ajutat să-mi găsesc în Germania un loc de muncă”.
Așa se face că s-a angajat pe post de agent de vânzări într-o cunoscută companie producătoare de mezeluri, cu reprezentanță inclusiv în România. „Am muncit mult și în câțiva ani am fost promovată directoare de vânzări a filialei din țara noastră. Se câștiga bine, plus că așa m-am reîntors în țară.”

Și cum toate ți se întâmplă atunci când lucrurile merg strună, a venit și vara în care Ioana a dat pantofii cu toc pe bocanci: „Sunt deja patru ani de când am renunțat la poziția de conducere pentru a fi cabanieră. Am simțit că sufletește îmi va fi mai bine, chiar dacă fizic nu-mi va fi deloci ușor. A trebuit să fac cursul de bucătar, am învățat să conduc microbuzul de marfă, să sparg lemne, să fac tot ce face un cabanier în vârful muntelui.”

Privind-o, n-ai spune că în mâna de om din fața ta stă suficientă forță pentru a duce în spate o cabană care poate adăposti și hrăni peste 30 de turiști, pe care muntele-i istovește și le face o foame de lup. Să nu uităm de lenjeria care trebuie schimbată, vesela spălată, podelele măturate și cam de tot ceea ce este necesar pentru ca oamenii care-i trec pragul cabanei să se simtă ca acasă.

Fiicei sale, Ioan Popa, nu i-a dat doar numele, ci și întreg suportul său, lucru recunoscut în permanență de tânăra cabanieră: „Este pensionar, însă mă ajută enorm. Avem o instalație pe cablu acționată de un motor de tractor cu care urcăm marfa, care se mai defectează. Apoi, la o cabană ai mai tot timpul ceva de reparat. Tata îmi este alături.”

Aproape i-au fost și bunicii, până au urcat mai sus, la Cer: „Mă ajutau cu zacusca, cu ce mai puneam în cămară pentru iarnă. Nu mai sunt, dragii de ei.”

Pe munte, seara vine cu pași repezi, cuprinzând piscurile, brazii și poiana în care se află cabana. Soarele s-a scurs după dealurile dinspre Mărginimea Sibiului, iar Oltul a devenit argintiu în bătaia Lunii.

Luminile se aprind prin casele din satele străjuite de falnicul Suru, iar cel mai sclipitor se înfățișează orașul Sibiu, unde odinioară a copilărit Ioana Popa, cea căreia maturizarea a venit cu decizii pe care le înțeleg doar cei care duc muntele în suflet.

Le mai înțeleg și părinții, cei care trec peste propriile convingeri, capitulând în fața a ceea ce le face copiii cu adevărat fericiți.

„De fiecare dată când privesc luminile din depărtare, îmi dau seama cât de mici suntem noi și cât de mare este muntele pe care-l urcăm”.

Acesta a fost gândul ce a însoțit salutul de rămas-bun al Ioanei „de la Suru”, o fostă directoare devenită cabanieră în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste! Oameni și locuri de poveste / Consiliul Județean Sibiu