𝑰𝒔𝒑𝒓𝒂𝒗𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒇𝒐𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍𝒆: 𝒂 𝒕𝒓𝒂𝒏𝒔𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒕 𝒄𝒓𝒂̂𝒔̦𝒎𝒂 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒕𝒂̆ 𝒂𝒅𝒂̆𝒑𝒐𝒔𝒕 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒊𝒖𝒓𝒅𝒂𝒓𝒊 𝒊̂𝒏 𝒎𝒖𝒛𝒆𝒖𝒍 𝒔𝒂𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊

Despre cine au fost primii locuitori ai satului Săcădate încă se mai discută, sașii și maghiarii disputându-și amical „descălecarea” pe aceste meleaguri de pe partea dreaptă a Oltului, nu departe de Avrig. Ba chiar, în discuție intră și românii, ca locuitori de drept ai așezării, pe care atât maghiarii, cât și sașii i-ar fi găsit aici odată cu venirea lor în Transilvania.

În perioada interbelică, satul număra peste 1.200 de suflete, numărul locuitorilor scăzând constant în comunism, când tinerii luau calea marilor orașe industrializate. Astăzi, în Săcădate mai poți număra în jur de 400 de „fumuri”, incluzând aici și casele locuite sporadic.

Despre acest sat se pot spune multe, de la cele trei biserici ridicate după rânduiala evanghelică, ortodoxă și greco-catolică, continuând cu cei care au pierit pentru făurirea României Mari și ajungând, în zilele noastre, la grupul de voluntari care, cu trudă și multă inspirație, i-au redat sufletul.

Pe cei din urmă i-am descoperit într-o casă veche de 200 de ani, zugrăvită într-un albastru împrumutat din cer. „Aici a fost cârciumă și adăpost pentru ciurdarii satului”, spune Anca Groza, o fostă contabilă care a abandonat orașul pentru a se întoarce în satul natal. A renunțat la calculator și a pus mâna pe lopată. „Atunci am aflat și ce este un cancioc. Am făcut multă muncă brută, de salahor”, rememorează cea care a aprins scânteia voluntariatului în sat.

Era anul 2015 când Anca Groza s-a înfățișat în biroul primarului din Avrig pentru a-i solicita vechea clădire a crâșmei din satul aparținător Săcădate. „Era o ruină, o pată nedorită pe obrazul comunității. Îmi amintesc munții de gunoaie și animalele îngropate prin curte.”

Așa a luat ființă Asociația „Vatra Satului – Săcădate”, la care avea să adere o lume pestriță, de la avocați, elevi, studenți și economiști de bancă până la informaticieni sau muncitori. Cu toții au pus mâna pentru a transforma clădirea din centru într-un muzeu al satului. „În ultimii ani fusese locuită de ciurdari, iar înăuntru era un miros insuportabil. A trebuit să dăm jos inclusiv tencuiala pentru a ne putea bucura de aer curat.”

Pe șantierul viitorului muzeu s-a muncit din greu, cu sufletul ușor. „Vecina venea cu câte un castron de gogoși sau cu câte o ladă cu mere. La părinții mei ne așezam câte 10-15 persoane în jurul mesei după o zi de muncă. Fiecare a ajutat cum a putut”, își amintește Anca, incluzând în aducerile-aminte pe Claudia, o voluntară care a descărcat țiglă și cărămidă în timp ce se pregătea să devină mămică.

Au fost necesari mai bine de doi ani pentru ca dărăpănătura să devină un briliant. „Oamenii s-au convins că avem un proiect serios, că muzeul va fi al comunității. Au început să aducă obiecte vechi din casele lor, de la costume populare și broderii la unelte sau fotografii de epocă. Fiecare ce a avut.”

Decizia Ancăi de a reveni în sat nu a fost pe placul tuturor. „Atât părinții mei, cât și cei ai soțului ne-au spus: «Măi, copii, ne-am muncit o viață să ajungeți domni la oraș, iar voi tot la țară vreți să trăiți?» Doar că da, aici, la țară, simțim că trăim cu adevărat.”

Muzeul nu a fost singurul proiect al asociației nou înființate. Așa au apărut terenul multifuncțional de sport, biblioteca și parcul, iar monumentul eroilor a fost reabilitat. „Cel mai mult m-a impresionat unitatea acestor oameni, care mi-a reamintit de spiritul de solidaritate existent în sat pe vremea când eram copil. Aici nu contează cine ești, ce funcții ai, ci doar dacă ești om cu adevărat.”

Anca Groza a absolvit Științele Economice la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și a deținut propria firmă de contabilitate. Are o soră, pe Simona, avocat, atinsă și ea de virusul voluntariatului. „Este nedrept să vorbesc doar eu despre proiectele asociației. Suntem mult mai mulți care am muncit, iar meritul este al tuturor.”

Weekendul trecut i-am întâlnit pe majoritatea, într-o seară specială, când se aniversau 200 de ani de existență ai clădirii devenite muzeu. Erau sute de ochi veniți să cerceteze comoara din centrul satului.

În fosta cârciumă au descoperit straiele de sărbătoare ale bunicilor, așteptând parcă să fie scoase la joc, la vreo nuntă, sau la închinare, la slujba de duminică. Ba chiar, acolo sunt și secerile acoperite de sudoarea palmelor aspre ale celor duși la Domnul, cu care și-au hrănit pruncii, crescându-i oameni de nădejde.

Unii dintre ei au revenit acasă și au reaprins focul în vatra din Săcădate, sat din județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste! Oameni și Locuri de Poveste – CJ Sibiu