De-a lungul străzii Lungi din Gura Râului, curge un fir de apă căruia sătenii îi spun „Iazul”, trădând încă din capul locului destinația acestuia. Aici, funcționau odinioară moara și numeroase joagăre și pive pentru prelucrarea postavului sau a semințelor din care se obținea ulei.

Și dacă vremea acestor instalații pare să fi apus de multicel, în bătătura lui Petre Bârză, ultima piuă se încăpățânează să stoarcă semințele în căutarea picăturilor de ulei, unele folosite în tratarea diverselor beteșuguri.

Tocmai se stinsese cel de-al Doilea Război Mondial când Ioan Bârză, bunicul lui Petre, aducea taman din America o instalație de decojit semințe: „Bunicul Ioan a colindat mult prin lume, a ajuns chiar în China și America. În război a fost luat prizonier și dus în Rusia și, pe când era închis în lagăr, Maica Domnului i-a apărut în vis spunându-i: „Fugi acum!” Așa a făcut și nimeni nu l-a văzut când a evadat. Apoi, din America a adus utilajul care funcționează și azi”, spune Petre Bârză povestea bunicului pe care a auzit-o în vremea copilăriei trăită lângă piuă.

Extragerea uleiului nu este o treabă ușoară pentru că necesită răbdare și pricepere. „Facem ulei din semințe de dovleac, floarea soarelui, in, nucă sau germeni de porumb. Cel de dovleac este cel mai căutat pentru că ajută la tratarea prostatei inflamate și face bine la păr, îl îndesește”, spune nea Petre intrând într-o magazie din lemn.

Inițial, instalația s-a folosit de forța apei, prima piuă fiind montată la 1900. În 1945, este adusă cea din America, conectată tot la pârâul Iazului. „Pe ea scrie că este produsă în Anglia, cred că o perioadă a funcționat în America, apoi, după război, bunicul a adus-o în Gura Râului. Din 1965, tata a renunțat la apa Iazului și a conectat-o la un motor electric”, spune guranul arătând spre mașinăria metalică.

Pentru fiecare litru de ulei este necesară o cantitate de 8 kilograme de semințe de bostan porcesc bine uscate. Semințele intră între două role metalice, care le crapă coaja și sfărâmă miezul. Sub role este instalată o sită vibratoare, prin care trece doar făina din miez.

„În aceste două trocuțe din lemn punem făină și puțină apă. Se frământă până rezultă o turtă pe care, timp de 30 de minute, o coacem la foc domol la ceaunul din fontă. Apoi, turta o băgăm la presă, unde stă tot 30 de minute. Uleiul este filtrat prin niște pânze din lână, ca pe vremea bunicului Ioan”.

Producția de ulei a scăzut de la un an la altul, piața fiind inundată de tot soiul de sortimente, multe de import. Cu toate acestea, cine a încercat o dată uleiul lui nea Petre, a devenit client permanent. „Cel mai greu îmi este la presă, că trebuie să ai forță în brațe, iar eu nu mai sunt chiar tânăr”.
Iar în sprijinul lui vine tocmai un … pilot de avion. „Mă mai ajută băieții, când au și ei timp liber. Unul este pilot militar”, spune omul cu mândrie în glas și privire.

Curtea familiei Bârză este generoasă. Acum multe zeci de ani aici veneau oameni cu căruțe încărcate de semințe și plecau cu butoaie pline-ochi de ulei. „Caii stăteau în grajd, iar mușterii în această căsuță. Veneau cu zilele, în Postul Paștelui, și rămâneau până se termina treaba. Cei mai mulți erau din satele Mărginimii Sibiului, dar veneau și din județele Alba sau Mureș.”

Apele Iazului curg domol la vale, încadrate fiind de asfaltul străzii Lungi și albia Cibinului. De ani buni nu mai este pus la muncă, electricitatea fiind singura care mai mișcă roțile ultimei piue de ulei din Gura Râului.

Picătură cu picătură, povestea mașinăriei care a trecut oceanul pentru a ajunge la poalele Cindrelului, ajunge la turiștii care trec pragul familiei Bârză și gustă din uleiurile stoarse ca pe vremea bunicilor. Cei mai mulți vin prin Programul Anii Drumeției, după ce au bătătorit potecile Munților Cindrel, la poalele căruia se află și „Paznicul Cibinului”, bradul vechi de o jumătate de secol cu care gurănii se mândresc.

Cu toții ascultă poveștile lui nea Petre, gustă din uleiurile făcute exact ca pe vremea bunicilor, în care scufundă bucăți pe pită zdravănă, coaptă în cuptorul de lemne. Iar bonus, pe masa din bucătărie tronează un castron zdravăn cu gogoși fierbinți, musai stropite cu o porție zdravănă de vin fiert sau ceai din fructe de pădure, după pofta și, mai ales, vârsta musafirilor.

Și pare că nimic nu este de mirare în „Bocca de Rio”, sat despre care Lucian Blaga spunea că are „ceva nespus de românesc”, iar noi, cei de astăzi, ne mândrim că este parte a județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste.

OameniȘiLocuriDePOveste

JudețulSibiu

slowdownsibiu