La cei aproape 79 de ani ai săi, ultimul meșter șindrilar din Rășinari este încă un bărbat „verde”. Își trage seva din buștenii de brad pe care, cu barda și măiuțul, îi transformă în șiță, așa cum mai este denumită în Ardeal „țigla” din lemn.

Ioan Bratu a muncit timp de patru decenii la turnătoria fostului „Arsenal” din Sibiu. Opt ore pe zi îmblânzea metalul, căruia îi dădea forme noi și utile. Apoi, în bătătura părinților, prelucra lemnul. „Tatăl meu a fost pădurar și încă de mic cutreieram pădurile care urcă spre Păltiniș. De la el am învățat să „citesc” lemnul”, zice nea Ioan în timp ce apucă o bucată zdravănă de brad. O duce într-un mic șopron, loc în care transformă buștenii în șițe.

Iar „cititul” lemnului nu este pentru oricine: „Întâia treabă este să găsești un brad așa, la vreo 7 – 8 metri înălțime, iar în partea de jos să-i faci o „tapă”. Doar așa afli dacă-i bun”. Mă dumirește imediat: „tapa” este o tăietură făcută cu toporul, de-a lungul trunchiului. Se scoate o bucată de 10 – 15 centimetri de lemn și se dă verdictul pe loc: dacă fibrele sunt drepte, este bun, dacă sunt răsucite, se caută alt copac.
„Brazii-s ca oamenii pentru că unii-s suciți. Pe ăia cu fibra sucită îi găsești la marginea pădurii, unde-i bate vântul mai ușor, de-i răsucește. Nu-s buni decât de foc”, zice meșterul cercetând bucata de lemn ce răspândește miros dulceag de rășină.

Sculele lui nea Ioan sunt vechi și poartă încă sudoarea palmelor tatălui său, cel care i le-a lăsat moștenire: „Asta-i măiuțul, cu care dau în bardă. Aici, lângă, este cuțitul de lemn, cu care despic șița. Este din lemn de fag, ca și măiuțul. Le vor moșteni copilul meu cel mic, că-i priceput la toate”. Sculele stau rânduite pe masă și își așteaptă rândul la folosire. Sunt ani mulți de când își servesc proprietarii și se pare că vor urma ani buni în care vor face același lucru: să despice buștenii în felii lungi și netede de șiță.

Trunchiul de brad este crăpat în două, apoi în patru. „Bucata asta din mijloc îi inima. Din ea să se facă ce s-a vrea, că nu-i bună de nimic. Dar mere-n foc.” Scoate lemnul din mijlocul trunchiului și arată spre câteva cioturi: „Astea-s cepuri și nu-s bune la șițe”.

În zona Rășinariului, bucățile de șindrilă se făceau în mai multe dimensiuni, cea mai des întâlnită având lungimea de 85 de centimetri. „Astea se puneau pe acoperișul colibelor de ciobani. Alea mai mici, de 50 sau 60 de centimetri, sunt mai elegante, se pun pe cabane.”

Nea Ioan a despicat multe trunchiuri de brad la viața lui, pentru că pe fiecare acoperiș ajung mii de „țigle” din lemn: „Am acoperit o cabană în Păltiniș, lângă Schit. Acolo am făcut 20.000 de bucăți. Mai jos, la Curmătură, am o altă lucrare, de vreo 15.000 de șițe”.

Bradul poate fi prelucrat oricând, cu condiția ca lemnul să nu fie complet uscat: „Într-o zi bună, pot face până la 400 de bucăți. Nu am nevoie decât de bușteni buni, că scule și poftă de muncă am”.

Ioan Bratu se consideră un om bogat: are doi fii, cinci nepoți și trei strănepoți, dar și certitudinea că meșteșugul șițelor va fi dus mai departe de unul dintre fiii săi: „Au apărut cartoanele de bitum sau țigla din tablă care se pun pe acoperișuri, dar nu se compară cu lemnul ăsta fain de brad. Cine vrea șițe, să mă caute, eu sunt pregătit”, spune ultimul șindrilar din Rășinari, pe care îl veți găsi cu drag de muncă, deși a pășit de multișor în rândul pensionarilor.

Ioan Bratu este omul care se încăpățânează să viseze la casele de altădată, despre care poetul Adrian Păunescu scria că „miroase a om, a lemn și a veșnicie”.

Și cunoscându-l pe nea Ioan, cel care cu multă ușurință și pasiune reușește să transforme buștenii grei în acoperișuri zvelte din lemn, avem încă o certitudine că județul Sibiu are oameni și locuri de poveste!

OameniȘiLocuriDePoveste

JudețulSibiu