Porumbacu de Sus este ultimul sat în calea celor care urcă la „Negoiu”, prima cabană de pe actualul teritoriu al României pe care Societatea Carpatină Transilvăneană a construit-o, în 1881, sub forma unei „case de refugiu”.

Cu o arhitectură tipic transilvăneană, satul își duce traiul într-un ritm molcom, așezat, sfidând parcă vremurile aducătoare de stres celor mai mulți dintre noi.
Urmând drumul principal, care șerpuiește printre case și ia, mai apoi, calea muntelui, dai de singura „casă boierească”, amplasată aproape de ieșirea din sat.

Aici, în 1920, un bancher aflat în căutare de liniște și-a construit o casă în care, pe lângă cele trebuincioase traiului, a instalat o bibliotecă. Așa se face că, nu de puține ori, copiii sătenilor ajungeau în bătătura bancherului, cerându-i cărți cu împrumut.
Tot în bătătura casei, devenită acum cafenea și hub cultural, l-am întâlnit pe cel căruia sătenii îi spun „domnul Alex”. Mulți dintre ei își amintesc și de verile în care soția acestuia, acum vedetă de televiziune, și le petrecea în Porumbacu de Sus.

„Lumea mă știe de «soțul Andreei Esca»”, se prezintă cu un zâmbet larg Alexandre Eram, aflat într-o discuție tehnică cu Leno, un italian stabilit în sat, meșter în strunitul buldoexcavatorului.

Cumva, am spune că „cine se aseamănă, se adună”, pentru că și Alexandre Eram este venit de peste mări și țări: „Sunt născut în America, iar la vârsta de 8 ani am ajuns în Franța, țara natală a mamei mele”. Aflu că tatăl său a fost în echipa de arhitecți care a gândit World Trade Center. „S-a aflat în coordonarea renumitului arhitect Minoru Yamasaki, cunoscut și pentru că a proiectat numeroase aeroporturi în Orientul Mijlociu. De altfel, unele elemente folosite la complexul World Trade Center au fost de inspirație arabă.”

Instant, sesizezi ironia sorții: turnurile gemene aveau să fie doborâte de teroriști arabi, cu ajutorul avioanelor.

Ne întoarcem la subiecte mai plăcute, după ce o voce cunoscută ne dă binețe din spatele unor ochelari mari de soare. „Bună, Mirela! Bine ai venit!”, îi răspunde Alexandre Eram nou-venitei. Este Mirela Oprișor, actrița cunoscută pentru rolul „Aspirinei” din „Las Fierbinți”. După ce își va savura cafeaua, va pleca la Avrig, după un tort. „Noi cumpărăm de la producătorii locali, vrem ca totul să fie proaspăt și cât mai autentic. Și pe oaspeții noștri îi îndemnăm să facă același lucru”, arată Eram, în timp ce plecăm spre Oberwood, locul în care a început totul.

„Sunt aproape 20 de ani de când am venit prima oară în Porumbacu de Sus. Eram cu Andreea și tatăl ei, iar, venind spre acest sat, am folosit un drum pe sub munte, de la Turnu Roșu, spre Avrig și Porumbacu de Sus. La un moment dat mi-am zis: «Unde mergem, la capătul lumii?»”. Este o amintire pe care Alexandre Eram o împărtășește în timp ce urcăm pe o culme. De aici, acoperișurile maronii ale caselor se văd înotând printre pomi verzi. Se mai văd pâlcuri de arbuști ce ascund căprioare și mistreți. Totul, vegheat de impasibilul Vârf Negoiu, acum retras între nori.

Doar că acel „capăt de lume” avea să devină un început de drum. Și-au cumpărat prima casă, loc de refugiu în fața unui București aflat într-o continuă fierbere: „Era o toamnă târzie când am văzut că unul dintre vecini lovea cu securea pereții unei case vechi din lemn. Mi-a spus că are nevoie de lemn pentru foc. «Dar nu poți face asta!», i-am spus, oferindu-mă să-i cumpăr vechea construcție. Pur și simplu nu puteam concepe ca o casă veche, cu valoare arhitecturală, să ajungă pe foc.”

Vestea a traversat satul precum fulgerul într-o ploaie iute de vară. „Dintr-o dată, toată lumea dorea să ne vândă case din lemn. Am cumpărat cinci”, zâmbește Alexandre, în timp ce deschide poarta de la „Oberwood”, veritabil petec de sat transilvănean vechi de 200 de ani.

Aici sunt cele cinci case pe care foștii proprietari le doreau în sobe: „Fiecare are un nume: Soare, Berbec, Floarea Vieții, Prieteniei și Moară. Este tipul de casă pe care porumbăcenii l-au avut până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când au început să-și construiască locuințele din piatră și cărămidă.”

Despre cei care aleg să doarmă în casele-muzeu aflu că marea lor majoritate sunt novici în traiul sătesc: „De obicei, sunt străini care vor să simtă ceva ce nu au mai trăit înainte. Caută simplitatea și o găsesc într-o casă veche de 200 de ani.”
Și românii se declară cuceriți de casele din lemn: „Mulți mi-au spus că și-au reîntâlnit copilăria, că au redescoperit mirosul și gusturile din vremea vacanțelor la bunici. Până la urmă, acest tip de turism este despre emoție.”

Din multele obiecte adunate de prin șuri sau gospodării din vecinătate, trei linguri din lemn atrag atenția datorită dimensiunii lor neobișnuite: „Am aflat că sătenii le foloseau pentru a scoate peștii din râu în perioadele în care nivelul apei scădea foarte mult și se formau bălți în albie. Simplu și eficient.”

Vorbim și despre… „vinețeală”: „Albastrul este culoarea tradițională a caselor din Porumbacu de Sus și avem și rețeta «vinețelii», cum îi spuneau localnicii acestei culori: două părți de var stins, 3-4 părți de apă, oxid de albastru ultramarin, cam 5-10% din greutatea varului. Se dă cu bidineaua pe perete, iar casele arată exact cum ar trebui să fie.”

Ajungem și la un episod memorabil: „Tocmai ne zugrăvisem casa în «vinețeală», când un vecin de pe stradă și-a aplicat o lavabilă roz pe casă. Noaptea, cu Andreea, am luat două găleți de var cu vinețeală și bidinele și am mers hotărâți să-i zugrăvim casa vecinului. Ne-am răzgândit în ultima clipă. Până la urmă, oamenii trebuie să-și dea singuri seama de cât de importantă este conservarea autenticității unui sat.”

Lui Alexandre Eram i se spune „americanul”, „francezul” și chiar „românul”, depinde de interlocutor. Este un personaj discret, chiar dacă viața l-a împins în lumina reflectoarelor. „Știam de la început că nu va fi chiar ușor, însă mie îmi este bine în rândul doi. Așa, cel din rândul întâi va ști că are pe cineva în spatele său, care să-l sprijine la nevoie.”

Satul de la poalele muntelui se schimbă încet și sigur. Adună o lume pestriță, de la o poloneză care vinde afine, italianul cu buldoexcavatorul sau solistul Tudor Chirilă, consătean cu cei doi.

Nu te miri că dintr-o fostă șură răsună un Stradivarius și în fundul curții se joacă teatru cu actori întâlniți pe marile scene ale Bucureștiului.

Totul e posibil în satul în care o copilă se recomanda pe uliță ca fiind „De-a lu’ Esca Ana”, a cărei familie a format recent vatra culturală „A lu’ Escana” din Porumbacu de Sus, parte a județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste! Oameni Și Locuri De Poveste – Consiliul Județean Sibiu