Este multă energie în curtea școlii „Radu Selejan”, a cărei intrare pentru elevi se află pe strada Energeticienilor din Sibiu. Un grup zgomotos exersează aruncări la coșul de baschet.

„Simplu, doar sar!” este explicația senină pe care un băiat, probabil de clasa a opta, judecându-l după înălțime, le-o oferă după fiecare reușită coechipierilor mai puțin talentați.

Este un început de iarnă, cu un soare temător, iar pe trotuarul de lângă școală sunt zeci de părinți, bunici sau frați mai mici, mulți dintre ei zgribuliți, care-i așteaptă pe învățăcei să-și termine cursurile.

Se sună de ieșire, baschetbaliștii termină ora de sport, iar curtea duduie sub pașii grăbiți ai elevilor. A mai trecut o zi, vacanța este mai aproape.

La un sfert de oră după ce copiii au plecat acasă, prin curtea pustie își face apariția Ștefan, elev în clasa a cincea. Ochii îi râd în spatele unei perechi de ochelari cu ramă neagră. Este îmbujorat, iar gura i s-a molipsit de la ochi. Râde și ea.

Traversează curtea școlii într-un echilibru pe care și-l menține doar când pășește, căutând parcă următorul punct de sprijin. Doar privindu-l, n-ai cum să știi că ai în față un campion.

Ștefan Potcoavă s-a născut prematur, iar medicii i-au prezis un viitor trist în care nu avea să-și poată folosi mâinile și picioarele. „Diagnosticul a fost de paralizie cerebrală infantilă – tetrapareză spastică. Nu ne venea să credem că familiei noastre i s-a putut întâmpla așa ceva”, spune Ioana Potcoavă, mama lui Ștefan, care i-a devenit însoțitoare permanentă.

Doar că ceea ce părea o fundătură, s-a transformat într-un început de drum. Au luat calea spitalelor din Germania, unde la doar șase luni, Ștefan a început terapiile de recuperare și o serie de operații la șolduri și glezne.

„Primii pași i-a făcut la vârsta de cinci ani. De atunci face foarte multă mișcare, de la mers pe jos la înot, călărie, escaladă sau tenis de masă. Nu folosește scaunul rulant, decât când joacă baschet alături de echipa „Zburătorii”. Este un luptător”, mai spune Ioana în timp ce își conduce băiatul pe poarta școlii.

Nu a venit singură, o ține în brațe pe Evelin, mezina familiei. Copila are trei ani și zilnic își așteaptă fratele mai mare după cursuri. Știe că, după aceea, „mami” pleacă cu Ștefan. „În fiecare zi avem program clar: lunea mergem la kinetoterapie și călărie, marțea avem baschet, miercurea tenis de masă și gimnastică, joia curs de teatru și gimnastică, iar vinerea ore de gimnastică și ședință la psiholog. Toate acestea îl ajută să-și îmbunătățească mobilitatea și starea de spirit”.

Ștefan învață bine. Anul școlar precedent l-a încheiat cu o medie de 9.50. Îl întreb care este materia lui preferată: „Este o întrebare-capcană? Îmi plac mai multe materii: geografia, istoria, româna. Până la urmă, acestea țin de cultura generală”, vine răspunsul aproape instant. „Îmi place și matematica, însă aici mai greșesc uneori pentru că mă cam grăbesc”, recunoaște Ștefan, cel care, mai nou, dezvoltă o pasiune pentru limba franceză. „Cred că o să joc într-o piesă de teatru în franceză. Am ceva emoții, dar sunt sigur că mă voi descurca.”

Băiatul are un fel de a fi vesel, senin. Își privește interlocutorul în ochi, cu curiozitatea copilului inteligent. Vorbește despre problemele care i-au marcat viața cu siguranța omului convins că le va depăși, indiferent de cât de mult va fi nevoit să muncească.

Are un mic regret: „Rup încălțămintea cam des. Chiar nu mă interesează ce marcă este, important e să fie comodă. Poate fi și o „chinezărie”, nu am preferințe,” spune Ștefan arătând spre ghetele nou-nouțe în interiorul cărora poartă ortezele menite să-i susțină gleznele.

Părinții îi cumpără încălțăminte cu câteva numere mai mari, în care să-i încapă și dispozitivele medicale. „Astea sunt mărimea 42. De obicei, mă țin cam două săptămâni pentru că le rup în vârf din cauză că îmi mai târăsc câteodată picioarele.”

Două gânduri îmi vin rapid în minte: când ne-au spus copiii noștri că nu au preferințe la marca, modelul sau culoarea încălțămintei? Apoi, când am acceptat noi, ca părinți, ca fiind normal ruptul pantofilor de două ori pe lună? Ba chiar, să o facem cu bucurie, știind că acesta este dovada că copilul nostru face progrese?

Părinții lui Ștefan sunt oameni simpli: mama a lucrat în comerț, tatăl trudește în construcții. Ambii, privesc viața așa cum este: „Nu ne lăsăm descurajați. N-am fi ajuns până aici dacă ne dădeam bătuți,” spune Ioana luându-și copiii de mână. Se grăbesc, recuperarea lui Ștefan presupune disciplină și rigurozitate.

Ana Maria Dinu este președinta Asociației „Copil Unicat”, cu sediul în Cisnădie, prin care 34 de copii primesc ajutor. Printre ei se află și Ștefan: „Știu că în ianuarie va merge la un control în Germania. În plus, ortezele i-au rămas mici și îi provoacă răni. Trebuie înlocuite cât mai curând.” Pentru Ștefan are o slăbiciune aparte: „Pur și simplu m-am îndrăgostit de el, de personalitatea lui. Este un copil excepțional și orice ajutor îi este de folos”

Asociația a inițiat de curând o „Hartă a empatiei”, inițiativă menită să cartografieze toate locurile publice din Sibiu care sunt accesibilizate pentru cei cu nevoi speciale.

Chiar dacă pe acea hartă vor apărea instituții, restaurante sau locuri de joacă, totul va fi în zadar dacă în sufletele noastre, ale celor care ne considerăm „normali” și „întregi”, nu purtăm empatie.

Ștefan Potcoavă face pași repezi în această lume, într-un echilibru pe care-l redescoperă la fiecare pas. Acasă are o colecție de diplome și medalii de care ar fi uluiți și medicii care, la naștere, nu i-au dat nicio șansă la o viață normală.

Aidoma multor copii ca el, Ștefan are o dorință enormă de a izbândi. Și o va face aici, în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!

OameniȘiLocuriDePoveste